Traseu spre Vârful Retezat pe Culmea Preluce

Urc încet lespe­de după lespe­de, numărând în minte a câta oară ajung pe vârful ăsta… hmmm… ar fi a treia. Din patru încercări. De fiecare dată pe altă parte. În primul an de hiking am pornit temerari de la Pietrele, așa, cam pe la ora 10. N-aveam experiență, n-aveam ritm, n-aveam bocanci, ce mai… eram vai de capul nostru. Dar nouă ne trebuia traseu pe Vârful Retezat. Evident că undeva pe la Stânișoara am zis că până aici ne-a fost ziua. Măcar aveam simț de răspundere. A doua încercare, în anul următor, puțin mai bine pregătiți, am urcat din Râușor. Urcare soldată cu succes, însă undeva pe hornul dinaintea vârfului ne-a luat cu o spaimăăăăăăă, atât de mare încât am decis să ne întoarcem pe culmea Lolaia. Well, never again! Să vă spun că am rămas fără apă la 30 de grade vara, pe lespezi? Sau că ne-a prins noaptea pe drum și ne-au fugărit câinii până la mașină? N-are rost… ale tinereții aventuri.

A treia oară, mult mai bine pregătită, am reluat varianta de traseu pe Vârful Retezat dinspre Pietrele, cu succes acum, însă returul a fost o buclă mare pe Vârful Bucura 1, 2 și retur de pe Custura Bucurei. Un circuit scurt de vreo 12 ore, doar 😊 încă mă mir că am rămas prieteni cu cei pe care i-am cărat atunci cu mine…

Acum eram la a patra încercare, tot dinspre Râușor, însă cu urcarea pe Culmea Preluce și coborârea pe la Ștevia și, speram eu, cea mai omenoasă. Revin… tura e lungă, grea, dar corectă, așa cum e Retezatul de altfel. În sensul în care uuuuurci din Râușor pe Preluce până mori, apoi cobori pe la Ștevia și gata. Pare simplu, nu? Mă uit la placa ruginită: cică 5 ore jumate până pe vârf… vă dau un spoiler alert — cam atât faci, chiar dacă vi se pare mult.

Începutul traseului, pe marcaj triunghi roșu, te poartă prin păduri de conifere, pe lângă Valea Vălerească, unde brăduți verzi și molizi se îmbrățișează deasupra ta, încât abia vezi cerul. Undeva la 40 de minute de la parcare ieși din pădure pe o cărăruță înierbată și drăguță. De acolo până la Stâna Muncelu, ce pare părăsită acum, mai durează doar oleacă. De la stână începe distracția, prima dată cu o urcare scurtă de vreo 90 de metri, până în Șaua Muncelu. Mă uit la ceas: o oră și 5 minute. Oioioi… hai că suntem bine, că jos pe indicator scria că până la stână facem o oră jumate. Ne permitem 10 minute de pauză, că mă ia groaza când mă gândesc ce mai avem de urcat.

La Șaua Muncelu veți vedea un indicator spre Vf. Pecuiu. Mno, să nu mergeți pe acolo, că eu vârful ăsta nu l-am găsit pe nicio hartă. Acum posibil să existe, doar că nu e atestat, ce să zic altceva. Sau dacă îl găsiți, să-mi spuneți și mie, că tare mi-s curioasă.

Din Șaua Muncelu, până unde a considerat Retezatul că ne-am făcut încălzirea, începeți să urcați. Dar nu așa molcom… dintr-o dată, prin pădure din nou. Atât de dintr-o dată, că erau porțiuni în care mi-era mai simplu să mă împing, ajutată de crengile copacilor, decât de bețe.

– Auzi, fă… ne mai explici și nouă o dată ce ai de plătit în viața asta, încât să ne dai chiar așa la gioale în fiecare weekend?

Aoleooo… s-a trezit sindicatul… În cazul în care mă urmăriți de puțin timp, poate nu știați, dar eu am niște pitici care se organizează în sindicate când merg la munte, chitite să mă țină cu fundul pe canapea. Păi ce-mi mai povestesc ei, habar n-aveți voi… că e frig, că mă mănâncă urșii, că o să trăznească din senin fix lângă placa cu vârful, fix când îmi fac poza, că-mi sar viperele la gât, că nu voi găsi apă, că ce-mi trebuie mie asta, nu mai bine stau la Netflix? Mna… și prin toate scenariile astea apocaliptice, eu trebuie să răzbesc, să le dau cu ignore sau să negociez în vreun fel să mă lase să trăiesc cel puțin 8 ore cât durează traseul. Că de mă pune necuratul să plec urechea, m-am dus pe copcă…

– Auziți, dar voi altă treabă nu aveți, decât să mă pisălogiți pe mine la cap? Nici nu e așa greu, așa că shut it!

Și în timp ce încerc să mă conving de treaba asta, parcă simt o împunsătură în genunchiul stâng. Oh man! O ignor și dau înainte cu urcatul. După pădure, cărarea continuă mai molcom puțin, printr-o mare de jneapăn, de unde nu prea vezi mare lucru, că au crescut cât casa și, dacă ai 1,64 m ca mine, aia e. Iacă vezi mai repede viperele, că ești mai aproape de pământ, hi hi hi 😊

Distracția prin jneapăn ține vreo jumătate de oră bună, după care te pui un pic la hodină, că începe cea pe lespezi. Păi și ce îmi mai plac mieeeeee lespezile… vis frumos de vară! NOT! Asta de la tura cu numărul 2 pe Vârful Retezat mi se trage, când mi-a țâțâit dosul după coborârea pe hornul Ștevia și am zis că nu mai cobor pe panta aia abruptă spre refugiul Condor nici bătută, așa că am decis varianta de întoarcere pe Șaua Lolaia, care ce să vezi… e plină de lespezi. Păi și de atunci s-a înfiripat o adevărată poveste de dragoste între mine și lespezi…sunt ironică, v-ați prins, da?

Revenim la traseul nostru cu triunghi roșu. După prima bucată cu lespezi ajungeți în Șaua Preluce, unde v-aș recomanda o mică pauză. Să vedeți voi ce mișto se vede Lacul Ștevia la picioarele voastre, rezervația spre partea opusă. Și deasupra tuturor tronează, în toată măreția lui, Vârful Retezat.

– Cam cât credeți că facem până sus?
– 40 de minute.
– 20 de minute.
– O oră.

Punem rapid de un pariu, care iese cel mai aproape de realitate, și dă-i bătaie. David, ce pariase pe 40 de minute, țâșnește din spatele meu.
– Bine, mă, că ai tu 20 de ani și plămânii lui Kilian!

Din 6 câți suntem, ne împărțim cumva în mod natural, în funcție de cum negociază fiecare cu sindicatul propriu și cum îl ține suflul. Păi și n-o să vă mint… urcarea durează vreo oră – la mine, e grea al dracu, că nu te oprești. Da’ nici un pic. Nici măcar cel mai mic piculeț. Nu e abruptă să mori, dar nici nu rămâi fără febră musculară. O cărăruță în zigzag ce te poartă printre bolovani, grohotiș și lespezi de la 2250 m până la 2482 m, cu peisaje amețitoare în spatele tău, pe care le vezi cam cruciș și printre stele verzi, de la efort.

Doamne-ajută, am ajuns! 5 ore și 5 minute.
– David, cât ai făcut?
– 38 de minute.
– Fie! Nu te mai luăm cu noi!

Păi și pe Vârful Retezat, după câteva poze cu placa, ne-am pus într-o parte, ca să nu încurcăm influencerii, și ne-am hihăit preț de vreo jumătate de oră, până s-a înnegrit cerul și, departe spre Bucura, a apărut un fulger.
– Mna, cred că ar fi timpul să plecăm!

Ne-am strâns urgent catrafusele și i-am dat la vale. De pe vârf, marcajul se schimbă, pe bandă galbenă. Prima dată hornul Ștevia, buclucașul, ce în urmă cu mulți ani îmi activase toate spaimele și credeam că acolo mi se va sfârși cariera de hiker. Ajung în buză, mă uit în jos…
– Hmmm, păi nici nu pare atât de abrupt… ce-o fi fost oare în mintea mea atunci?

Fericită, cobor cărarea îngustă și șerpuită. Acum, nu-l tratați cu superioritate, că ușor nu-i. E destul de abrupt, bașca trebuie să ai grijă la cei deasupra cărora te afli, să nu le dai cu pietre în căpățână, că e plin de grohotiș și zboară afurisitele în toate direcțiile, de parcă ești la paintball. Dar cu atenție și o pereche de papuci cu talpă bună, nu veți avea probleme. Și, desigur, dacă te confrunți cu spaima de înălțimi, ca mine, îți trebuie expunere treptată și exercițiu. Și să nu faci pe zmeul și să te iei după toți cei care îți spun: „Da’ de ceeee ți-e frică? Că uite ce ușor e!”.

După Hornul Ștevia, o bucată mai plată și încă o coborâre printre bolovani, mai lesne puțin, până în Șaua Lolaia. Din Șaua Lolaia, posibilitățile de retur sunt: la dreapta, pe marcaj bandă galbenă, pe Culmea Lolaia, sau în stânga, pe marcaj bandă roșie, spre Refugiul Condor. Noi am ales de data asta varianta 2, pe bandă roșie.

Și, ca să nu vă plictisiți, printre jnepeni scunzi ce și-au făcut simțită prezența, mai urmează o coborâre abruptă ce te ține în tensiune până la intersecția cu traseul spre Lacul Ștevia. După aia e floare la ureche. Se succed jneapănul pitic cu cel înalt, cu iarba și în curând cu pădurea. Păi, frate, și prin pădure s-a trezit din nou sindicatul:
– Auzi, da’ nu te dor genunchii de la atâta coborât? Și cu foamea cum stai?