Încerc să îmi croiesc drum prin mulțimea de oameni fără direcție care pare nesfârșită. E doar ora 10 și pe bucățile fără umbră, soarele te trosnește destul de rău în moalele capului. E o zi în Istanbul, ca toate celelalte. Angajată permanent într-o depășire, mă întreb dacă o fi ceva sărbătoare de sunt atât de mulți oameni în stradă. Sau cel puțin așa îmi pare mie. O adunătură de toate felurile, în care reușim și noi să ne insinuăm. Turci eleganți, cu cămăși albe și scrobite, pantofi lăcuiți fără fir de praf și ceasuri opulente, își beau ceaiul în fața magazinelor, vânând clienții. Turcoaice oacheșe, cu turbane colorate, trec lent, lăsând în urmă dâre de parfum ce te amețesc în căldura dimineții. Turiști fără direcție se bufnesc unii în alții, neobișnuiți cu aglomerația, traficul sau gălăgia unui oraș asiatic. Căci, oricum ai da-o, Istanbulul are suflet asiatic. Or fi poate pretențiile, unele cartiere sau așteptările de Europa, dar beat-ul e de Asia toată ziua.
Ne îndreptăm către piața Sultanahmet, de unde vom pleca în explorarea unei mici părți a orașului împreună cu cei de la Via Urbis. Mai multe despre cum funcționează și ce este un free guided tour, v-am lăsat aici.
În mijlocul pieței, mai mulți oameni decât pe stradă. Damn! Ori o fi vreo abundență de turiști, ori clar se întâmplă ceva. Reperăm destul de repede umbrelele roșii ale ghizilor, ne facem check-in-ul și ne punem pe-o bancă mai la umbră până se adună toată lumea. La 10 jumate fix, Pinar, ghida noastră, dă adunarea. Cred că e unul dintre cele mai extinse grupuri din care am făcut parte până acum. Indieni, doi australieni, un cuplu de briți, încă un brit ocoș și foarte nerd, doi italieni și aici am pierdut șirul. Pinar e delicioasă…aflăm în primul rând că orașul e atât de aglomerat, pur și simplu. Punct. Fără nici o sărbătoare, eveniment special sau altele.
Începem turul din proximitatea moscheii Hagia Sofia care înseamnă The Holly Wisdom. Aflam că moscheile ce au unul sau două minarete sunt construite de persoane fără rang sau însemnătate politică/religioasă. Cu trei minarete nu există. Cele cu patru sunt construite de pașă sau sultan. Cele cu șase sunt destul de rare și în general sunt cele transformate din biserici creștine în moschei. Istoria Istanbulului e lungă, violentă și religioasă. Nu o să vă plictisesc, însă am convingerea că v-am deschis apetitul pentru a căuta. De asemenea pot să vă recomand să faceți turul cu Pinar. O să îmi mulțumiți mai târziu.
În Hagia Sofia nu am intrat că era o coadă cam cât cea din față de la Apple când dau drumul la vreun model nou, înmulțită cu 100. Acum, având în vedere că încap înăuntru vreo 60.000 de persoane, faceți voi socoteala. V-am spus eu…Doar o zi în Istanbul, ca oricare alta…Moscheea albastră e închisă pentru renovare de vreo 6 ani. Asta în condițiile în care construirea ei a durat 7. Funny, nu? Se pare că turcii de acu’ câteva sute de ani erau mult mai productivi decât cei de azi 😉
Următorul, frumosul palat Topkapî. Desigur și aici se începe cu o coadă, din fericire nu la fel de lungă ca cea de la Hagia Sofia. Palatul e mare, pajiștile verzi iar iarba tăiată la milimetru. Însă priveliștea deasupra Bosforului e cevaaaa….out of this world. Mi-l și închipui pe sultan ieșind dimineața pe terasă cu asemenea view în față. Că tot veni vorba, să nu-i prea invidiați că treaba nu e chiar așa idilică cum pare pe Netflix. Nu vă închipuiți că sultanii ăștia o lălăiau toată ziua prin harem la cafele și vorbe dulci. Vorba lui Pinar, cine s-ar mai fi preocupat de dezvoltarea imperiului? 😊 Revenind la Topkapî. Palatul e tare mișto și merită vizitat. Deși poartă nume de închisoare sovietică…
Pe lângă palat sunt o grămadă de mini magazine cu mini produse locale din cașmir, așa că delectați-vă cu priveliștea sau ușurați-vă portmoneele, că au maxi prețuri. Your choice. Tot pe lângă palat sunt niște case ce seamănă tare mult cu cele din San Francisco. Da, da, ați auzit bine. Decât că nu e în San Francisco și casele au aparținut celor care au fost ridicați la rang de pașă de către sultan, ce și-i dorea aproape de suflet și de palat. Acum, imobilele au fost preluate de Hilton și transformate în hotel de lux. Vei scoate din buzunar câteva mii de dolari pentru o noapte de cazare. De la palat am intrat pe străduțe pentru a vedea ce a mai rămas din vechiul zid al Constantinopolului. Aici a mai urmat o lecție de istorie despre cucerirea orașului, ba pe sus, ba pe jos, ba cu tunul, ba cu sabia…Anyhow, nu vă supun la chinuri, însă vă poate fi de folos măria sa Netflix cu documentarul Imperiul Otoman. Spor la binging!
Turul s-a terminat tot în piața SultanAhmet, în jurul zidurilor hipodromului. Deja eram destul de pleoștită de soare și cum nu mă prea pasionează pietrele antice am pierdut șirul poveștii. M-am resuscitat la sfârșit însă, când a început Pinar să ne dea trips and tricks, gen de la ce ATM putem scoate bani fără comision, cum să circulăm cu transportul în comun sau de ce să nu urci ca prostul în Galata Tower unde plătești 130 de lire, mai bine te duci pe terasa restaurantului Konak, unde bei o cafea cu mai puțini bani și e fix același view. Așa de mult mi-a plăcut de fata asta încât în a doua parte a zilei, ne-am arvunit, tot cu ea, un tur cu barca pe Bosfor, lucru pe care vi-l recomand din tot sufletul, că n-ai cum încheia o zi în Istanbul fără o asemenea excursie.
După turul cu barca, am simțit nevoia să mai zăbovim în Asia, că tare colorat era cartierul și tare portocaliu apusul. Nu mai vorbesc de baclavale, că am plecat cu glicemia în ceruri, la Allah. Cu Iskender Kebabul însă am cam dat-o de gard, deși umblă vorba că ar fi delicios…pe naiba…e carne de miel, cu carne de oaie, cu sos de roșii și roșii…brrrrr…disgusting!
Acest articol face parte din seria Istanbul. Dacă vrei să citești toate capitolele, le poți găsi AICI.