Pe nemarcate în Parcul Andorinhas din Brazilia
Am o puternică senzație de disconfort în timp ce pășesc cu grijă pe pământul argilos printre tufele uscate ce-mi ajung până la genunchi, căutând cu ochii șerpi veninoși, șopârle otrăvitoare sau alte vietăți ce ar putea să mă răpună. Absolut toate simțurile îmi sunt în alertă și cred că arăt ca un arc. Cristi e cu vreo 20 de metri în fața mea, pe o pantă foarte înclinată, încercând să găsească o cale de a uni boscheții prin care navigăm cu drumul aflat la vreo 5 metri abrupt în jos. Asta, fără să ne rupem picioarele, desigur. În timp ce îl urmez, mă bombăn că ce mama naibii căutam noi pe aici, în Parcul Andorinhas din Brazilia și pun sub semnul întrebării toate deciziile luate care ne-au plasat fix aici, fix în acest moment… care, desigur, la vremea lor păreau foarte potrivite și inspirate. Păreau doar…
Porniserăm de dimineață pe un cer noros, dar fără ploaie din Ouro Preto, să descoperim minunățiile oferite de Parcul Andorinhas (Brazilia). După fix 27 de minute de condus am descoperit minunățiile sub forma unor noroaie cât casa, printre care am navigat cu suplețe și eleganță. Asta ar fi fost atenționarea 1. Pe care am ignorat-o cu desăvârșire, desigur. Încă 5 minute și am atins centrul parcului, am plătit biletul și ne-am proțăpit în fața plăcii cu trasee să ne facem planul. Obișnuiți din munții Europei cu hărți în care traseele se întretaie cu densitatea firelor din pânza de păianjen, ne-am blocat în fața hărții de 1 pe 1 pe care erau trei firave fire colorate, fără nicio legătură una cu cealaltă. Aaaaaammmmm? Asta e tot? Tot, tot? Nu mai e nimic, nimic? Păi mare lucru nu prea avem ce alege, Cristian, hai pe cea mai lungă și vedem noi.
“Auzi, dar eu văd pe hartă că am putea să unim traseul roșu cu cel mov, că între ele pare un fel de cărare. Ce zici, mergem să vedem cum e pe acolo?” Vă mai amintiți voi de fraza asta, da? Că toate belelele în care am intrat, fix de-aia am intrat. Cu “hai să vedem cum e pe acolo.”
“Sigur, hai!” V-am mai zis că suntem la fel de tonți amândoi, da?
Zis și făcut. Luăm la bobinat traseul cu roșu. Noroc cu ceva capre domestice ce trecuseră înaintea noastră și cu faptul că aplicația noastră mergea offline, că marcajul era total inexistent. Am traversat plăci mari de lespezi roșiatice, apoi plăci mici și apoi am intrat urcând într-un fel de minidefileu de unde n-am mai văzut neam. Asta în timp ce transpiram ca un catâr, căci, deși soarele era pitit pe după nori, umezeala era la cote maxime. Și în timp ce îmi făceam loc printre boscheți, tot ce speram era ca la un moment dat să se deschidă defileul și să văd și eu ceva. Și s-a deschis… după vreo jumătate de oră. Într-un platou, fix lângă osemintele a ce fusesem cândva un cal… cred… sper. Asta a fost atenționarea nr. 2. Ignorată, desigur, și ea. Deși ne propuseserăm o pauză la acest minunat loc de belvedere, am preferat să mergem înainte.
A urmat o mini junglă și apoi cărarea a luat-o printre niște bolovani răsăriți din neant. După bolovani s-a gătat traseul. De aici ar fi trebuit cumva să facem să găsim intrarea în traseul mov.
Am continuat pe drumul roșiatic până când s-a terminat și el și am dat în boscheții de la începutul acestui post. Remember, da?
“Baby, vezi ceva în față?”
“Se vede drumul, dar habar n-am cum ajungem jos.” Asta a fost atenționarea 3.
Ajung și eu. O șosea lată și roșiatică tăia jungla. Asta n-ar fi fost chiar rău, însă noi eram pe un mal la vreo 5 metri deasupra șoselei. Tot cercetam noi cum să facem să nu ne rupem capul… o luăm pieziș, călcând ceva trestii, și pare că am coborât puțin. Mai încă două liane, încă 7 trestii, trei trosnituri și, cam flocăiți, sărim în drum. Iei!
“Auzi, noi am coborât… dar de urcat la loc, dacă pe acolo e traseul mov, cum facem?”
Înghit “iei”-ul și fac ce face orice corporatist când primește un task pe care nu-l știe rezolva – amânăm, că poate nu mai e necesară rezolvarea.
Următoarele 10 minute au mers ca-n brânză… drumul era lat, stăteam pe mijloc să nu ne atace ceva șerpi veninoși și râdeam cât de tăntălăi suntem. După cele 10 minute de glorie, aplicația ne arată că am ajuns la punctul de intersecție cu traseul mov… hm… Are you sure… sigur, sigur? Că eu nu văd nimic… cât pe ce să renunțăm și deja ne asumaserăm că mergem până dăm de cineva și facem autostopul până înapoi la mașină, când, ce să vezi, că apare o cărare din neant pe care se urca frumos, treptat, fix din șoseaua noastră cea roșiatică.
“Ieiiiii!”
“Termină cu iei-ul, Mihaelo, că te miri ce mai pățim.”
O luăm la pas pe cărăruța pietroasă, îngustă, dar – mulțam, Doamne – clară. Foarte umblată nu era, că rupeam lianele ca să putem traversa, dar măcar era vizibilă. Ne-a condus cărăruța prin junglă, pe sub stânci mari, pe lespezi late. Departe, jungla se unea cu cerul și îmi părea ireal cât de multă vegetație are țara asta. Și pe când admiram eu și cugetam, din stânga mea aud niște trosnituri serioase. Îmi dau seama că orice ar fi, e mare. Asta, din toți anii de mers la munte ce mi-au antrenat auzul să fac diferența dintre o pițigoi și un mistreț. O trosnitură, a doua, liniște. Îngheț. A treia și a patra vin mai rapid spre noi. Aș fi luat-o la fugă, dar nu aveam unde, aș fi stat pe loc, dar eram toată fiartă de frică. Stăm toți în expectativă cu respirația întrețaiată. Eu, Cristi și chestia ce genera trosniturile. Dintr-o dată se mai aud încă câteva destul de apăsate, de parcă ar fi doborât un copăcel, însă spre ușurarea noastră, tot mai îndepărtate, până când se făcu liniște la loc. Pfui… Cristian, ce fras fuse asta?
Tensiunea începea să iasă din mine și îmi scot telefonul să fac o poză. Și fix în momentul în care am apăsat pe ecran, din spatele meu țâșnește un sunet metalic. Păi dacă n-am sărit trei metri în sus și n-a zburat telefonul doi metri pe verticală, n-ați văzut voi așa ceva. Mă întorc războinică către Cristi, care se prăpădea de râs, că văzuse în direct tot hocus-pocusul meu.
“Ce fuse asta?”
“Am încercat șocul să văd dacă merge.”
“Păi fi-țe-ar șocul, să îți fie, Cristian! Acum te-ai găsit? Când ne urmărește Big Foot din junglă și sunt cu simțurile în alertă? La noapte pe terasă dormi! Aaaa, n-avem terasă? Ce să faci… te descurci tu, că ești copil deștept!”
Îi mai arunc o privire ucigătoare și îmi recuperez bombănind telefonul de pe jos să fac poza ce nu mai apucase să vadă lumina zilei. După încă vreo 5 minute de mers, am luat o pauză, că, cu toate evenimentele astea, mă luase cu amețeală. Bine, fie, poate și cele 30 de grade ar fi putut contribui.
Odată odihniți și relaxați, regăsim traseul mov și, hăhăindu-ne, am parcurs ora ce mai rămăsese până la Cascada Cachoeira dos Pelados. La cascadă ne-am mai lălăit încă vreo jumătate de oră, pentru poze și priveliște. Înainte să plecăm, am dat o tură pe la centrul de vizitare, unde, în urma unei conversații englezo-portughezo-spaniole cu rangerii, am aflat că chestia cu trosniturile ar fi putut fi o iguană, o maimuță sau o căprioară. Cel mai probabil o iguană. Mno bine, deci nu era Big Foot? Și ne-am speriat ca proștii…
Drumul spre Ouro Preto l-am parcurs printre raze de soare, stropi de ploaie și întrebări de “da oare cât de mare o fi fost iguana?”
Dacă ți-a plăcut acest articol despre Parcul Andorinhas din Brazilia, să știi că face parte din categoria BRAZILIA, pe care o regăsești AICI.
Tu ai vizitat Parcul Andorinhas sau alte locuri din Brazilia? Povestește-ne experiența ta în comentarii și dacă îți plac aventurile în natură, nu uita să te abonezi la blog pentru mai multe povești interesante! Promit să nu te dezamăgesc!