Excursie la Muntele Fuji din Tokyo: între 7-Eleven și nori încăpățânați

Dacă e ceva de care am ținut cu dinții în vacanța din Japonia, a fost o excursie la MUNTELE FUJI (din Tokyo). Referitor la FUJI, nu mi-am dorit să îl urc… erase that, că aș minți tare grav. Mi-am dorit să îl urc, să îl înconjor, să îl văd, să îl simt. Nu știu de ce, pentru mine FUJI și Shirakawa au reprezentat de la bun început esența Japoniei. Că parcă nu aș fi fost acolo deloc dacă nu le vedeam. Așa că am lăsat Fuji pe ultimele zile, să plec cu inima plină și gândul la Japonia.

Well, planul n-aș fi putut spune că era rău. Prognoza ne ajuta, pentru că, desigur, am ales ziua cu cel mai senin cer și cele mai reduse șanse de ploaie. Ce nu am prognozat a fost însă că toți cei douăzeci și cinci de mii nouă sute treizeci și cinci de turiști parcați în Tokyo sau pe lângă vor face fix același lucru ca și mine, acțiune care va avea ca rezultat parcurgerea unui drum de 150 km în fix 3 ore și câteva minute. Ocazie cu care m-am îngrășat cel puțin un kilogram, că ce să și faci 3 ceasuri pe drum decât să oprești la toate Seven Eleven-urile și să îți cumperi toate porcăriile, în porții atât de mici că abia îmi ajungeau până la următorul Seven Eleven. Nu mă judecați până nu gustați castanele vidate. Și dacă ziceți voi că sunt nașpa, dați atunci cu piatra.

Acestea fiind spuse, am ajuns la Fuji undeva bine după miezul zilei. Da, bine de tot. Și ce să vezi? Deși îl văzusem de pe autostradă în toată splendoarea, fix când am parcat a venit un nooooorrrr mult mai mare ca porțiile de castane și s-a așezat fix pe munte. Da, fix. Mna, acela a fost momentul în care a ieșit birjarul din mine și, în dulcele grai ardelenesc, am tras din toți rărunchii un: „NO, mă! Ni tu la el!”

Ne-am regrupat, am luat în considerare că bulangiul ăla de nor va sta poate toată ziua, că părea tare confortabil acolo unde era, și am căutat un centru de închirieri biciclete. Găsit centru, personal nema.

— Nu vă supărați, domnucă dragă, aici la biciclete e cineva? Sau sunt gratuite azi, că e înnorat pe Fuji?

— Yes, yes… moment please. Bine, dragă, moment să fie.

Mno, a fost un moment, apoi a mai venit unul și uite așa, după 10 minute, eram tot dintr-un moment în altul.

— Auzi, iubitul meu, nu te duci tu, te rog, să cauți pe cineva? Că mi-e că de mai așteptăm mult momentul, vine și ploaia.

Nu termin bine de dat indicații, că apare un domn mărunțel și binevoitor, ca toți, de altfel, de prin Japonia. — Mna, domnule dragă, noi am vrut să mergem pe FUJI, dar ni că aveți aici un nor care ne mai încurcă, așa că ne mulțumim și cu niște biciclete din astea cum aveți pe-afară. Asta în cazul în care nu ați identificat vreo metodă să suflați pe norul ăla, să se ducă ușor mai la dreapta.

— Bicycle, yes, yes. 2 hours, good?

— Very good!

Mai petrecem un moment, că văd că sunt la modă pe aici, completând niște acte, iar apoi, mândri posesori a două biciclete și un nor, îi dăm bătaie. Desigur, fără niciun plan oarecare. Mă rog, planul era să alegem un traseu de jur împrejurul lacurilor și al muntelui. Doar că noi atât ne dăm de deștepți, că vaaaai, nu alegem traseul acesta că sigur va fi multă lume, hai să mergem la lacul acela mic și mai îndepărtat, că sigur nu sunt așa mulți. Well, ce nu am anticipat noi a fost că drumul până la lacul ăla mic a fost muuuuult mai lung, motiv pentru care probabil nu merge nici dracul cu bicicleta, că ar fi urmat doar o cărare pe șosea, scenariu ce nu se potrivea deloc cu ce îmi imaginasem eu și că cele două ore treceau destul de repede.

Așa că am reconfigurat traseul și ne-am abătut total de la ce plănuisem inițial. Ne-am pierdut pe drumuri de țară, printre case îngrijite și grădini ce păreau în dezordine, dar nu sunt. Din când în când mai apărea și Fuji, tot cu căciulă pe el, pare-se îi era friguț, bietul, că de, suntem în octombrie. Moment în care demaram o adevărată sesiune foto. Apoi iar pe bicicletă, iar sate, iar câmpuri de orez, iar Fuji. Un lac, o plajă mică, alt lac și muntele pe fundal. Apusul începea să coloreze cerul și ne-am dat seama că e timpul să ne întoarcem.

Încet, tensiunea și FOMO au ieșit din mine și, în timp ce pedalam, mi-am dat seama că Fuji e departe de a fi un punct de bifat. FUJI nu este o poză de pus în galantar cu care să te lauzi. Te face să muncești ca să îl vezi. La fel ca și SHIRAKAWA-GO, e despre natură, despre comunitate, despre sate, despre timp, care aici trebuie și este forțat să curgă încet. Fuji e martorul unei lumi care refuză să fie în trendul amețitor al vitezei. Așa că ne-am continuat drumul fără hartă, lăsând bicicleta să ne poarte spre nicăieri.

— Nu vă supărați, am venit să lăsăm bicicletele, dar am depășit cu jumătate de oră. Cât vă plătim?

— Azi nimic, mă bucur că v-a plăcut la Fuji!

— Arigatō gozaimasu, domnule dragă!

Plecăm cu inima plină, luându-ne rămas bun de la Fuji, care parcă ne privea îngăduitor de sub căciula lui de nori, simțind că am înțeles ce trebuia să înțelegem. Pentru că, până la urmă, cele mai bune amintiri nu sunt cele cu „am fost acolo”, ci cele în care ai uitat unde ești, dar te-ai simțit exact unde trebuia să fii.