Japonia dincolo de beton și tehnologie: Shirakawa-go și Hida

Hida Folk Village

Știți cum în toate filmele cu japonezi plouă de rupe? Eu mereu am presupus că treaba asta cu ploaia e așa, de amplificare a imaginii dorite de film… că mai bine alunecă ninjalăii pe acoperișuri pe ploaie. Well, a fost o presupunere taaaare greșită, credeți-mă. Nu e de imagine, e realitatea, fraților. Pentru că în Japonia plouă. Mult.

Una dintre părțile bune e că nu te murdărești, pentru că, desigur, nu există praf… nu știu ce fac oamenii ăștia, cred că îl aspiră. O altă parte bună e faptul că totul e extrem de verde. Partea nasoală, cel puțin pentru mine, e că ai „ciuciu view”, indiferent pe unde mergi. Mă rog, mai adaug faptul că nu îmi place apa și udeala. Hai, poate dacă sunt pe malul mării cu un prosecco în bot… poate, doar poate. Dar și atunci intru ca mâța în apă, doar cu picioarele, nu cumva să mă ud mai sus de genunchi. Mda, hai să revenim… după cum vă spuneam, plouă.

Suntem în Hida, unul dintre cele mai mișto sate tradiționale. E, practic, un fel de Muzeu al Satului varianta japoneză, unde au fost adunate peste 30 de clădiri autentice din perioada Edo (1603-1867), salvate din diverse colțuri ale regiunii. Apa se scurge de pe acoperișurile ascuțite în niște burlane simpatice, care seamănă cu niște cești de cafea, fiind purtată spre lacul din centrul satului.

Până când… „Auzi, cât e ceasul? 1:00?! Păi la cât se închide la Shirakawa-go?”

Shirakawa-go

OMG, intrăm în fibrilații că suntem în totală întârziere și cât pe ce să ratăm ce ne-a adus în zona asta. Cum ce? Shirakawa-go. Ce, nu știți ce e asta? Păi hai să vă explic. Știți toate reclamele acelea cum că în Japonia se dau case la țară pe 5 dolari și apare o poză idilică cu un sat? Ei bine, acela e Shirakawa-go, și e vrăjeală maximă reclama, că la Shirakawa nu cumperi nimic pe 5 euro și cu siguranță nu e părăsit nimic. Shirakawa-go este o regiune istorică situată în valea râului Shōkawa, în prefectura Gifu. Dacă ar fi să îl definim tehnic, este un sit al Patrimoniului Mondial UNESCO, dar pentru vizitatori este „capsula timpului” a Japoniei rurale. Și, pe scurt, motivul pentru care ne aflăm aici, pentru că m-a cucerit la prima poză. Dar hai că vă mai spun eu mai departe. Îi dăm viteză, mă rog, nu prea tare, că în Japonia, de nu respecți regulile de circulație, dau polițiștii cu steluțe ninja după tine, și fix la ora 3 parcăm mașina la intrarea principală. Cu jumătate de ureche îl ascultăm pe paznic când ne anunță că la 4 jumătate se închide și o tulim, eu trăgându-mi geaca de ploaie pe mine, și Cristi pleoscăind într-o baltă.

Ok, hai un pic de istorie acum… Istoria regiunii Shirakawa-go este legată de izolarea geografică din valea râului Shō, care a forțat comunitatea să dezvolte un sistem social și arhitectural unic în Japonia. În perioada Edo (1603-1867), această zonă era aproape inaccesibilă, ceea ce a dus la apariția stilului arhitectural gassho-zukuri, cu acoperișuri foarte ascuțite și poduri înalte, conceput special pentru a rezista precipitațiilor masive de zăpadă ce pot atinge și patru metri grosime. Pentru că, așa cum vă spuneam că plouă mult, iarna, ce să vezi… ninge la fel de mult. Structurile de rezistență erau ridicate fără cuie, folosind doar îmbinări de lemn și frânghii pentru a permite clădirilor să fie flexibile în fața vânturilor puternice și a cutremurelor. Pereții interiori erau din hârtie, ca să nu aducă greutate suplimentară construcției.

Economic, oamenii s-au adaptat cum au putut. Deoarece terenul agricol era puțin, au transformat podurile înalte ale caselor în ferme de viermi de mătase, profitând de căldura care urca de la parter. Mai mult, sub podele, produceau ingrediente pentru praful de pușcă din resturi vegetale, o afacere profitabilă la acea vreme. Iar când venea momentul ca un acoperiș de paie să fie schimbat (cam o dată la 20 de ani), se activa sistemul „Yui”: un fel de clacă japoneză unde vreo 100 de săteni săreau să ajute. De-asta satul a supraviețuit intact până azi: pentru că aici, nimeni nu e lăsat la greu.

După pod intrăm efectiv pe ulițele satului Ogimachi, care este cel mai mare și cunoscut și, desigur, cel mai vizitat din toată regiunea. Ploaia s-a mai domolit și abia mai aud stropii pe umbrela transparentă pe care am cules-o de undeva de pe drum. Ulițele sunt înguste tare și podețe arcuite de piatră fac legătura între ele. Pragurile caselor sunt făcute din lespezi mari de piatră, curățate acum de localnici de apa de ploaie. Apa, ce e colectată de canale înguste, șerpuitoare printre case, mișcă pietre micuțe de moară. E un aer de liniște și ordine, ca peste tot în Japonia. La porțile masive stau atârnate ceva flori uscate portocalii… Plante colorate decorează intrările. Orice bucată liberă e cultivată cu orez sau legume. Totul e aliniat, totul are un scop, nimic nu se mișcă fără o logică, nicio palmă de pământ nu e irosită. E un sistem în care om, natură și arhitectură sunt un întreg și funcționează ca atare.

Mă opresc la marginea unei orezării și privesc reflexia cerului cenușiu în apa mică. Aici, istoria nu se citește în cărți, se simte în mirosul de fum de la vatra irori și în sunetul ritmic al canalelor care spală pietrele. Și în toată această poveste, simt că ploaia are rostul ei și nu mai pare nefirească. Te face să vezi frumosul mai clar, mai limpede, să înțeleagi liniștea. Pentru că asta e SHIRAKAWA-GO – o oază de liniște într-un noian de viteză și beton care pare să fi înghițit restul lumii. Plec din Ogimachi cu senzația că am fost martora unei lumi care a înțeles, înaintea tuturor, că adevărata putere stă în simplitate și în respectul necondiționat față de locul în care te-ai născut. E o lecție despre răbdare, scrisă pe un fundal de munte, sub o ploaie care pare ca nu mai vrea să se oprească.